Dacă m-ar obliga cineva să spun de ce l-am iubit, cred că singurul răspuns pe care l-aş da ar suna astfel : Pentru că era el, pentru că eram eu.
Te iubesc mai mult decât ieri, mai puţin decât mâine.
Din câte ştiu, din câte-am auzit
Sau am citit vreodată în istorii,
Nicicând nu-i dat iubirii-adevărate
Să curgă lin şi fără tulburare.
Acel ceva ce ne tulbură profund liniştea...Iubirea, de inimi hoaţă.
Adevărata dragoste este precum fantomele- toată lumea vorbeşte despre ea, însă puţini au văzut-o.
Noi, care iubim cu-adevărat, facem câte o trăsnaie
că nici nu-ţi dă prin cap.
Ce lucru mai important ar putea exista pe lumea asta pentru două suflete decât sentimentul că sunt unite pe vecie, că se sprijină unul pe altul la vreme de urgie...că rămân un singur trup în mutele amintiri nerostite.
Îţi ia doar un minut să găseşti o persoană deosebită, o oră să o preţuieşti, o zi să o iubeşti şi o viaţă să o uiţi.
Şi la ce se rezumă toate vorbele mari până la urmă? - la Te iubesc, Vreau să ne împăcăm, Mă-ntorc acasă.
Ultimul cuvânt este iubirea.